RSS Feed

~Buried in your soul~ by Lexy

Mainile mi-au inghetat pe manerul usii. Capul incepu sa mi se invarta dureros si sangele mi se scurse din obraji. Nu stiam ce sa fac, nu stiam ce sa spun. Si ce-ar fi fost de zis la asa ceva? Nici nu ma puteam misca din pozitia in care eram.

-…poti.Tu iti dai seama ce ai sa provoci daca ea afla lucrul asta? Sfinte, pana si eu a trebuit sa imi trag o palma ca sa nu pun mana pe pistol si sa incep sa omor pe capete! Imagineaza-ti doar ce va face Anelys daca afla ca exista intradevar o sansa ca Rafael sa invie. E ca si cum ai pune un joint in mana unui fost dependent de droguri si astepti sa vezi cat ii i-a pana cand cedeaza.

O liniste sumbra se asternu in incapere.

-Anelys nu ar face niciodata asa ceva. Chiar daca a avut odata ceva cu Rafael , nu m-ar trada in felul asta.O iubesc si ea ma iubeste, ne-am jurat credinta vesnica. Nu ma indoiesc de ea, John.

John incepu sa rada ca un nebun. M-am dezlipit incet de usa in timp ce vorbele continuau sa curga.

-Atunci esti un prost, ai sa vezi tu…., se auzi infundat in urma mea.

In momentul ala am simtit cum ceva se rupe in mine. E ca si cum o bucata din sufletul meu a inceput din nou sa dea semne de viata. Nu mai simteam nevoia sa gandesc, nu mai steam nevoia sa respir. Picioarele ma purtau mecanic pe holul castelului spre o destinatie necunoscuta. Nu imi pasa unde merg, as fi putut sa si mor si nu as fi simtit. Tot ceea ce vedeam, ceea ce simteam, ceea ce vroiam, era indeplinirea propozitiei care se izbea in mintea mea cerand eliberare.

M-am trezit in fata camerei mele deschizand cu un sut usa. Camera imi paru brusc straina, goala si rece. Am deschis sifonierul si am cautat prin teancurile de haine lama lunga si dura a sabiei mele. Metalul rece imi intra in piele inundandu-ma cu putere. Am tras-o din ascunzatoare si am plecat din camera fara sa ma mai uit inapoi.

Cand eram mica, aveam o pofta nebuna dupa boamboanele cu miere. As fi dat orice dupa o singura perla cu mijloc de aur, pentru gustul divin al micei mele obsesii. Atunci cand am facut 9 ani am fost diagnosticata cu o forma rara de alergie la miere. Nu puteam intelege cum de unicul lucru care imi insenina zilele ma putea ucide. Tata imi explicase ca e ceva ce am dobandit in timp din cauza excesului facut, dar tot ceea ce auzeam eu era faptul ca nu mai puteam manca boamboane cu miere. Inca de mica am avut capacitatea de a nu reactiona la vesti dureroase. Pur si simplu nu puteam intelege faptul ca mai pot avea lucrul pe care il iubeam. Asa ca mi-am jucat cartea si l-am lasat pe tata sa creada ca am inteles,iar cu prima ocazie cand a plecat de acasa am facut rost de un borcan plin de bomboane. Numai tinandu-le in mana o bucurie obsesiva ma implini. Cu fiecare perla de miere ce o bagam in gura, simteam o caldura invalundu-mi stomacul, ca o gheara ce imi strangea partea de jos a trupului intr-un ritm pe atat de dureros cat si de placut. Respiram cu greutate, pieptul mi se umflase dar eu inca mancam boamboane. Nu imi pasa ca aveam sa mor atat timp cat o faceam alaturi de borcanul cu bomboane. Tot ce imi mai amintesc dupa asta e o camera de spital si o serie de perfuzii atasate de bratul meu. Fusesem la limita.

Ai crede ca odata cu varsta te faci mai intelept.Gresit. Odata cu varsta vechile dependente au o alta valoare; sunt mai atragatoare, mai dulci, mai intangibile. Tot ceea ce este nevoie pentru a te atrage definitiv.

Argatii din hambar ma privira pierduti in timp ce inaintam spre boxa calului meu. Nici nu ii condam; nu in fiecare zi iti vezi printesa cu aceleasi haine mototolite de ieri, cu ochii rosii si umflati si cu o sabie lunga pana la brau atarnandu-i in mana. Am incalecat ca prin vis si in mai putin de 10 minute castelul se pierdu intre coroanele bogate ale copacilor.

Imagini fara sens mi se derulara in fata ochilor. Reth, cu un zambet orbitor si un pahar de sampanie in mana. Lumina lunii.Un pat cu sternuturile rupte.

”Nu mai e mult, iubito.Luna asta va trece ca o bataie de inima. Pana cand vei avea ocazia sa te obisnuiesti cu ideea vom si fi in fata altarului.”Mana lui imi cuprinse usor obrazul, lasand urme fierbinti cu buzele sale.”Iti dau un indiciu.Eu voi tipul care pare in mijlocul unui atac de panica”. Gura lui isi croi drum spre buzele mele, prinzandu-le cu dintii.Un gust metalic imi exploda in gura, o caldura subita imi cuprinse pantecele.”Iar eu voi fi cea in alb” i-am raspuns incolacindu-mi manilie in parul sau.”

Ce naiba fac? Sopti o voce in mintea mea.Il iubesc pe Reth, urmeaza sa ma casatoresc cu el in cateva zile….

Dar cum ramane cu Rafael? Nu ii poti spune nu lui Rafael, Anelys! Ingerul tau te asteapta, fugi!

Ca si cum nici nu as fi auzit nimic pana atunci, mi-am adunat ultimele farame de putere ramase si mi-am izbit calcaiele de coapsele calului.

Parul roscat se facu blond, ochii verzi devenira albastri. Soaptele se derulau ca un film stricat.

”Nu exista ‘mereu’, Rafael” i-am spus in timp ce priveam apusul de pe zidul vestic al fortului.”Ba sigur ca exista” imi raspunse increzator. Forta aceea, siguranta din voce.Mereu m-am intrebat cum de putea crede orbeste in lucruri pe care nu le putea controla.”Nu ai de unde sa stii.Mereu e un cuvant mare.Reprezinta un viitor atat de indepartat si atat de nesigur incat nimeni nu poate stii ce vom gasi in el.” Chicotul lui imi trimise fiori pe sirea spinarii.”Ba normal ca stiu.”Imi intoarse capul spre stejarul batran ce se sprijinea de zid.”Vezi copacul ala de acolo? In cativa ani va cadea la pamant..Pentru ca e o planta, pentru ca viata lui depinde de radacinile alea ce il tin conectat la seva .Atunci cand scoarta lui se va izbi de piatra rece a zidului, el nu va simti nimic, deoarece odata deconectat de la sursa de viata, totul se termina pentru el.Copacul ala nu va putea sti niciodata ce inseamna ‘mereu’.” Priveam pierduta stejarul, incercand sa imi dau seama de intelesul vorbelor sale.”Eu sunt o fiinta. Dupa ce voi muri, dupa ce voi fi deconectat de la sursa de viata, tot ceea ce am insemna in lumea asta va merge cu mine oriunde imi este menit. Asta e diferenta dintre mine si stejar.Eu am un suflet; un suflet care intotdeauna va stii unde ii sunt radacinile si care va sti sa se reintoarca acasa. ” Imi ridica barbia spre el, cufundandu-si privirea in a mea.”Radacinile mele sunt in sufletul tau. Chiar daca intr-o zi voi inceta sa mai exist pe lume, niciodata sa nu te indoiesti ca ma voi reintoarce la tine. Si stiu ca si sufletul tau va face la fel. Ma va simti atunci cand voi fi aproape si ma va primi inapoi.Eu voi apuca sa va eternitatea. Eu voi exista mereu.In tine.”

Si totusi, niciodata nu mi-a spus ca voi fi nevoita sa descopar de una singur ce inseamna mereu. Trecusera prea multi ani, sufletul meu era prea inegrit…Oare al lui va dori sa se intoarca inapoi daca radacinile i-au fost smulse?

Copacii incepura sa dispara spre marginea dealului, imaginea splendida a cascadei luandu-le locul.Stiam ca daca voi veni la cascada voi putea gandi limpede. Imi trageam forta din puritate, din suvoaiele virgine ale mamei natura.

Nici nu stiu cand am descalecat. Priveam pierduta in o mie de ganduri valurile repezi si imi doream sa ma arunc in ele. Cerul era mai senin iar aerul mai cald. Natura ma chema la ea, ma atragea in adancul sau.Acasa.

Mi-am trecut lama ascutita a sabiei peste incheieturi fara sa clipesc. Imediat ce sangele intra in pamant, l-am simtit; sufletul lui era acolo. Ceea ce la inceput era lumina lua conturul unui trup. Palid si vag, amintirea unui Rafael de alta data imi aparu in fata ochilor. Nu tinusem socoteala timpului, dar imi simteam corpul rece si inmarmurit.

Nu mai era mult.

Am auzit copite de cai si strigate de lupte. Mi-am auzit numele strigat ca un blestem si ca o rugaciune. Am simtit brate acoperindu-mi trupul tremurand. Dar ochii mei reci si morti nu il parasira nici o clipa.

O clipire de gene pentru da; doua pentru nu.

Era o armata de oameni in jurul meu, dar o singura pereche de brate pe pielea mea. O bariera invizibila ii impiedicau sa ne strice momentul. Am zambit stramb gandindu-ma la asta; sau cel putin am incercat.

I-am vazut capul in lumina miscandu-se in spatele meu.O intrebare. M-am gandit atunci la Reth, la iubirea mea pamanteasca.M-am gandit la John si Amanda si m-am gandit la copii. Oare ce ar spune ei daca si-ar vedea mama acum? Oare ce li se va povesti despre mine atunci cand vor creste mari? Oare ma vor ura?

Oare,oare,oare….

Timpul se opri in loc.O bataie, doua ,trei.

Am clipit odata.

-Omoara-i, am soptit cu ultimele puteri.Omoara-i pe toti.

 

Si au murit.

5 responses »

  1. Ca de obicei,Lex a mea primeste 5. Mai putin nu cred ca ar fi posibil .:***

    Apreciază

    Răspunde
  2. Imi place foarte mult ideea pe care a insirat-o in poveste. Un fel, original de a „dezvolta” afirmatia „Omoara-i pe toti!”.Mi-ar fi placut ca naratorul sa fie obiectiv, ar fi putut surprinde sentimentele tuturor personajelor!
    Nota mea: 4,6. ^_^

    Apreciază

    Răspunde
  3. Lex, tu stii deja cat de mult admir eu ceea ce scrii si talentul tau. Asta ma lasat fara cuvinte.
    Nici nu se pune problema, 5+ !

    Apreciază

    Răspunde
  4. Excelenta ca de obicei.Povestea unei iubiri neimplinite si o moarte scufundata in mister.De la mine primeste doar 5 puncte,mai mult nu se poate :))

    Apreciază

    Răspunde

Ce crezi despre asta?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: