RSS Feed

~Ceilalti~ by Ana

Ca în orice moment în care norii trădează soarele şi ploaia leagă cu disperare neînţelesul de neînţeles, cerul era luminos. Cerul era luminos, dar norii trădau şi privirea. Fericirea pură era mascată de un strat de nonculoare. Fericirea pură a omului cu ochii albaştri era mascată de pielea murdară, mâinile uzate şi hainele rănite pe care le poseda.

Privea în pământ şi avea capul acoperit. Călca apăsat, scufundând în noroi pietrele ce erau menite să-i susţină greutatea. Apa ce acoperea drumul se ferea de el, fugea de sub puterea pasului său şi sărea în aerul cu mirosul adâncurilor. Omului nu-i era foame. Trăia cu lumina ascunsă în sine, cu fericirea adusă de zâmbetele de mulţumire, cu încurajările, îmbrăţişările şi gesturile ce sperau să fie optimiste. Însă copiilor le era. Ei nu aveau nici puterea să uite, nici aceea de a se hrăni cu cuvinte mari, dar lipsite de speranţă – cu minciuni negândite. Copiii ştiau fără să ştie că tot viitorul şi lumea din afara casei erau minciuni. Copiii doar simţeau, iar sentimentele nu cunosc opusul adevărului. Şi totuşi erau fericiţi. Bucăţile de pâine din fiecare seară şi faptul că lacrimile erau ascunse îi făceau să simtă iubirea părinţilor. Aşa că, pentru singurul lucru care le-a mai rămas, tatăl fura patru bucăţi de pâine în fiecare seară.

În acelaşi ritm şi sunetul apei sparte, figura bărbatului a fost înconjurată de lumina galbenă a morţii căldurii şi culoarea sângelui pe care o avea soarele în timp ce se scufunda dincolo de orizontul cunoscut. Doi oameni stăteau lângă peretele unei clădiri. Doi oameni ai regelui. Doi oameni înarmaţi. Aveau un zâmbet beat pe faţă şi ochii le râdeau batjocoritor. Armele opreu necunoscuţii de dragul distracţiei posesorilor. Mereu era aşa. Luau viaţa sau libertatea relativă a oamenilor din lipsă de ocupaţie, de la prea multă nepăsare – sau poate de la prea multă păsare pentru nepăsarea primită. Cel cu ochii albaştri se apropia pas cu pas de tăişul armelor lor şi de vocile lor înăbuşite. Nu se putea opri, nu putea merge mai încet, nu se putea întoarce. Era încă prea lumină ca să spere că nu a fost observat şi pământul era prea înecat de apa ploii ca să îi ascundă sunetul paşilor. Ştia că fiecare respiraţie îl apropia tot mai mult de momentul ce i-ar putea aduce moartea. Se gândea ce ar mai putea face ca pâinea să ajungă la familia lui. Se gândea ce ar mai putea face ca să ia pâinea. Îl întrista mai mult decât orice faptul că era supus la o astfel de moarte, ce îl privează de dreptul de a spune un ultim cuvânt. Mereu se gândea la oamenii care mor astfel. Mereu se gândea la bietele lor suflete, în timp ce le privea ochii disperaţi. Acum, după câţiva ani, o amintire pe care nu o descoperise niciodată a dat buzna în mintea lui, ameţindu-l pentru o clipă. Un om cu pielea neagră şi părul alb, cu corpul obosit, dar gândirea limpede, a fost împuns de vârful unei arme. Prima picătură de sânge i-a căzut pe pământul amiezii, în mijlocul liniei deschise de oameni indiferenţi şi stupefiaţi. Ochii bătrânului şi-au conturat pliurile, iar colţurile gurii s-au ridicat uşor, ca din greşeală. Apoi a închis de bună voie ochii şi a rămas aşa, până când ucigaşul apărător l-a aruncat cu faţa în praf şi l-a lăsat acolo, ca un gândac. Şi acum că se gândea la asta… îi părea rău pentru gândaci. Gândacii sunt mereu omorâţi şi abandonaţi. Li se distrug ultimele speranţe.

A mai făcut un singur pas şi a ajuns atât de aproape de cei doi bărbaţi încât ar fi putut să-l atingă cu vârful armelor lor, ca pe acel bătrân. Acel punct din vârf ar fi putut să-l mângâie şi să-l adoarmă pentru totdeauna cu un cântec aspru… o siluetă a ajuns în faţa ochilor lui.

Un alt om, venind din faţă, a ajuns mai repede în faţa figurilor dezgustate, dezgustătoare. A fost prins în spatele unei cruci cu capetele ascuţite şi, ca o jucărie, i-a distrat pe paznicii oraşului. Fără să privească, fără să se mişte, fără să-şi schimbe drumul sau să respire, omul cu ochii albaştri a trecut mai departe. Era bucuros. Pentru câteva momente, îşi permitea să simtă bucuria de a trăi. Se bucura că va ajunge la timp, exact la ora la care resturile de pâine nu sunt încă adunate de pe mese, toţi clienţii au plecat, iar toţi ceilalţi oameni ce îşi petreceau toată ziua în local se aflau în bucătărie. Se gândea că poate, pentru a se bucura de această bucurie se va aventura cu un metru mai aproape de uşa bucătăriei pentru a mai lua încă o bucată rămasă dintr-o felie ruptă de pâine. Se gândea că urma să meargă acasă şi să îşi facă soţia şi copiii să zâmbească o secundă mai mult. Era cu adevărat bucuros şi încerca din greu să îşi oprească zâmbetul să i se aşeze pe buze, pentru ca nimeni să nu îi acorde mai multă atenţie decât deloc. Deja cerul devenea albastru închis. Bărbatului i se păru că cerul era o întindere adâncă, acoperită de un strat de nuanţe de albastru şi sclipiri. Şi până la urmă, Pământul era de fapt cel scufundat în cer.

Plini de emoţie şi de nerăbdare, de bucurie şi recunoştiinţă faţă de soartă, ochii albaştri ai omului au ajuns în dreptul deschizăturii uşii localului ce-i apăra oarecum, neintenţionat, viaţa. S-a strecurat lângă peretele din stânga sa şi a coborât cât de aproape putea de nivelul la care peretele taie podeaua şi podeaua taie peretele. Nu a privit cu mai puţină precauţie decât de obicei, dar în spatele ochilor încă se agita un dans vesel. Ciudat, chiar şi din spatele ochilor, dansul i-a distras atenţia. Acum zâmbea pentru că era convins că nimeni nu îl vedea. Acum s-a eliberat de toată energia jucăuşă ce voia să salte afară din corpul lui. Acum doi ochi apăsaţi de o sprânceană şi jumătate îl priveau.

  • Ce motiv ai tu să zâmbeşti, mizerabilule?

Energia a încremenit. Stelele au ars.

Sprâncenele apăsau mai tare ochii, iar gura „mizerabilului” a amorţit, la fel ca tot corpul şi tot ce mai era ataşat de el într-o oarecare măsură. Era un paznic al oraşului. Era un paznic ce nu-şi făcea datoria şi tocmai în acea secundă ieşea din clădire nepăsător şi sarcastic. Tocmai în acea secundă.

Tocmai acum!”

Încruntatul nu i-a mai adresat nici măcar un singur cuvânt. I-a aruncat tot dispreţul în faţă şi l-a ridicat, alinându-l cu un oarecare obiect ascuţit din metal. L-a condus cu o politeţe întoarsă cu susul în jos spre uşă, apoi spre alti prieteni simpatici cu feţele pătrate şi gurile gata să scuipe insulte. L-au plimbat prin tot oraşul în ritm alert pentru a ajunge într-un loc. Un loc pe care încă, omul cu ochii albaştri nu îl putea desluşi. Probabil că pentru câteva momente, sprâncenele lui au fost mai încovoiate decât sprânceana urmată de încă o jumătate de sprânceană. Acum era mai confuz ca niciodată. Rutina – sau speranţa – l-a dus până la panică, apoi la o bucurie de nestăpânit. Acum, era între degetele scheletice ale confuziei, ale întrebărilor ce aşteaptă cu adevărat răspuns şi nu îl primesc. Era uşurat totuşi că, deşi nu era sigur de cel mai apropiat viitor, n-a fost prins pe stradă, lângă peretele unei clădiri reci, din distracţie. Asta pentru că distracţia ducea cu siguranţă la cruzime, iar în momentul de faţă, avea şanse să fie lăsat în pace. Poate că vinovăţia lui va duce la mila altora şi aşa, dintr-odată, mâinile mari i-ar fi dat drumul şi l-ar fi aruncat în marginea străzii, lăsându-l să fugă acasă. Ochii visători au văzut şi un bărbat mergând pe o stradă, în direcţia opusă, speriat. Chipul îi era acoperit şi lui, ca tuturor, de umbra unei bucăţi de material aproape neagră. Lumina si praful s-au aşezat pe ea şi i-au interzis să mai fie atât de întunecată. Dar chiar şi de după umbră, oricine putea observa că e speriat. Chiar şi cu gesturile tremurânde pe care le făcea, omul cu ochii albaştri îşi putea da seama că acela era bărbatul care fusese prins în spatele crucii cu capete ascuţite. Chiar şi distracţia l-a eliberat pe om. Dar cum rămâne cu el? Dacă celălalt a fost eliberat, atunci el va fi cel ucis? El nu va mai apuca să vadă nonculorile familiei? Lui i se va abandona trupul lângă un şobolan oprit din treburile zilnice? …Cum se poate ca bucuria să fie de fapt tristeţe fără să realizezi?

Gândurile l-au oprit pentru câteva momente şi mai confuze, şi mai înfricoşate. Atunci realitatea momentului l-a tras cu brutalitate înainte. Şi paşii i s-au împletit unii în alţii, şi realitatea l-a ridicat din nou când a căzut. Ce amabilă e realitatea… căci tot ea l-a adăpostit într-o pivniţă plină de cadavre, ca să nu îi îngheţe vântul groaza.

  • Vom vedea ce-i de făcut cu tine.

Urechile nu au ascultat ce i-a spus paznicul, dar a înţeles. Urma o minusculă conferinţă pentru a hotărî în ce fel trebuie să moară. Omul îşi dorea să fie obligat să moară în mijlocul oraşului, în mijlocul unui cerc de persoane venite la spectacol. Poate că aşa, ar fi fost capabilă şi soţia lui să afle ce i s-a întâmplat, de ce uşa nu se mai deschide şi de ce şi ei sunt pe cale să moară de foame. „Dar eu voi şti cum voi muri?”

Nimeni nu i-a spus nimic în acea seară.

Ochii albaştri i s-au relaxat şi s-a întins încet pe podeaua umedă, rece, murdară, ce părea acoperită cu carne descompusă. Preferă să nu se gândească pe ce se întinde şi de ce i se lipeşte pielea, ci să se concertreze pe mica rază de lumină ce îndrăzneşte să intre. În loc de praf, valuri ciudate de aer sunt scoase în evidenţă, iar podeaua este luminată într-un loc în care se vede urma unui picor, uşor desenată pe pământul coridorului. Acolo era pământ. Îi venea să moară, chiar în acel moment. Îi venea să încerce să se sugrume singur dar ştia că îşi dorea să-i fie admirată moartea în public. Ciudată dorinţă. Şi-a închis în sfârşit ochii strâns şi a încercat să uite unde e, imaginându-şi cum ar fi rutina respiraţiei dacă ar fi un nobil. Ar trăi în marele palat. A adormit cu gândul la altă realitate.

Razele de lumină înaintau prea repede şi erau prea grăbite să se reflecte în pereţii înalţi, în oglinzile rotunde, ramele lor îngropate de vii în aur şi tot ceea ce însemna o viaţă rece. Genele erau mereu obligate să se dezlipească prea repede, pupilele ochilor de culoarea unei pietre perfect mucegăite erau mereu obligate să se contracte când genele se dezlipeau, iar visul îi era dărâmat. În acea noapte, cărămizile de sentimente şi gânduri au creat o lume în care personajul din interiorul celui cu ochii gri-verzui îşi aştepta moartea. Acel personaj era fericit şi în ochii lui se reflecta culoarea cerului fierbinte. Acel personaj avea o viaţă. Acel personaj avea puterea de a da viaţă unei vieţi risipite – pe când el nu reuşea să încălzească pereţii din jurul patului său: imens, rece şi gol. Dar, pentru a-şi imagina, cel puţin ce e fericirea, se gândea mereu cum ar fi existenţa în locul unuia dintre oamenii ce-i vedea mereu prin fereastră, pe care se presupunea că îi controlează; Chiar dacă puterea lui stătea într-un nume şi atât. Încă de când poate gândi, gândea asta. Încă de atunci visa asta mereu. Îi plăcea, pentru că părea că sufletul lui se transformă peste noapte şi trăieşte o altă viaţă, în altă lume.

Aş prefera câteva ore de culoare în ochi decât zeci de ani de gheaţă.”

Spunea acest lucru pentru că acum visele-i erau viaţa, iar dacă omul din vis dispărea, el nu avea de ales decât să urce pe acelaşi drum.

S-a ridicat din pat şi a chemat servitoarea.

-Marié, adu-mi, te rog frumos, hainele.

Şi i-a zâmbit.

Femeia l-a privit ca pe un nebun. Şi-a lăsat privirea mai jos decât în pământ şi şi-a ferit pielea, murdăria şi respiraţia de naturaleţe. A lăsat hainele curate cât de departe de ochii gri-verzui a putut. Şi zâmbetul s-a transformat în simbolul tristeţii.

Fidel fiind rutinii fără sens din fiecare zi, se încalţă, deschide uşa, se întoarce spre partea dreaptă, o închide şi coboară scările. Calcă pe cadavrele unor construcţii menite să fie strivite, distruse, minţite şi învinuite. Timpul mănâncă din ele, la fel ca repeziciunea şi puterea unui pas indiferent, regal. Bucăţi mici de piatră se rostogolesc din când în când spre prăpastia treptei de jos, scoţând sunetele agoniei prin care trec în tăcere. Pentru că sunt doar pietre. E amuzant că tot ele, uneori, pedepsesc visătorii – cei ce nu merită deloc o pedeapsă – pentru pasul prea delicat făcut.

Acea rutină-i cere să meargă într-o sală mai mare şi mai rece, să se aşeze pe un scaun tare şi ascuţit şi să aştepte în tăcere. Să înghită furia faţă de egoismul regelui şi faţă de prostia de care dau dovadă ceilalţi oameni cu sânge „albastru” din jurul mesei, urmându-l cu ochii închişi. Când se întâmplă asta, când capul se mişcă aprobând toate ideile nefondate, ochii caută gaura prin care se poate vedea cerul. Şi cerul e albastru şi nu are niciun nor de data aceasta. Fiind atât de luminos, pare întunecat. E doar puţin mai sincer. E doar un cer albastru. De obicei perezenţa în faţa regelui în timpul discuţiilor „importante” îi ocupa toată ziua. Nu îi păsa. Oricum nu avea unde să meargă. Pietrele datorită cărora pereţii există i se par gri şi reci – nişte simple pietre. Masa e ascuţită, e dură, nu are continuitate. Lumina nu e suficientă şi aerul e prea puţin, prea murdar, chiar şi într-o încăpere atât de mare. Timpul trece greu. Păsări negre pătează cerul, soarele trădează. Stelele nu sunt destul de luminoase şi luna e prea albă. Uşa enormă se deschide şi omul cu ochii gri-verzui urcă din nou scările, împinge uşa de două ori. Scapă de îmbrăcămintea ce îl sufocă şi de pantofii ce îl strâng. Se trânteşte pe o treime din pat şi priveşte tavanul murdar, opac, simplu. Adoarme tânjind după vise, fără vreo fărâmă de iubire faţă de lumea în care trăieşte.

Când ochii albaştri se deschid, caută lumina. Uită că nu sunt acasă, aproape de râsete şi îmbrăţişări. E aproape de moarte. A avut un vis aşa de frumos! Era un nobil şi trăia în palat. Avea o cameră mare şi albă, haine împodobite şi trecea prin bolţile înalte şi încărcate de decoraţiuni pentru a discuta cu regele. Avea puterea să schimbe lucrurile. Acum nu o are. Privea cerul printr-o fereastră mare – aici singurele ferestre sunt prea aproape de tavan şi lumina ce trece prin ele e împăienjenită de gratiile groase. Acasă avea una singură, mică şi pătrată. În vis avea şi o servitoare ce îl respecta foarte mult, îi era superior. Avea un pat mare şi confortabil numai pentru el şi pături groase care să nu lase răcoarea excesivă să îl atingă.

Uneori, când era liber să se plimbe pe străzi, îi vedea pe nobili în spatele ferestrelor lor privind oraşul pe care îl deţin. Le vedea desenele aurii de pe haine, iar blazonul familiei regale se putea vedea şi în spatele lor, pe un perete. Bărbatul se gândea că, dacă ar fi în locul unuia dintre ei, s-ar simţi mândru de fiecare dată când şi-ar întrepta privirea spre perete. Dar probabil că nu ar fi niciodată un om egoist. Bărbatul din vis nu privea spre perete, nu îşi admira hainele şi nu îl idolatriza pe rege. El nu ştia de ce, dar oricum, acel bărbat cu ochii gri-verzui trăia bine şi era cu siguranţă relaxat şi fericit. Acel bărbat era el, era el în altă lume şi realitate. Cu siguranţă ar fi foarte fericit să trăiască aşa!

Oricum, el era fericit şi ca om de rând. Nu putea spune că e trist nici în acel loc întunecos şi dezgustător, era doar dezamăgit. Acolo supravieţuiau doar câteva fire de lumină, dar lui i se păreau suficiente. Nu putea vedea bine tavanul, dar simţea că îl protejează. Îi oferea adăpost. Pietrele erau clar conturate în pereţi şi păreau calde. Părea că singura căldură existentă acolo venea de la ele. Le privea cu ochii aproape închişi, mereu visători, mereu blânzi, iar o rază de lumină în plus a venit grăbită, bucuroasă, spre el. S-a întors la chemarea ei şi a văzut uşa deschizându-se uşor, picioare puternice şi mâini hotărâte dorind să se apropie. A văzut cerul, viu colorat şi strălucitor. Păsările îi ofereau un strop de mişcare, precum scânteile ce sar din focul lent şi orbitor. Cerul ardea în albastru; păsările veneau să aprindă şi oraşul.

Umbra s-a apropiat de el, i-a dat drumul din cuşca de metal şi la purtat prin foc în adevărata inimă a oraşului. Printre oameni. A auzit:

-Meriţi să mori în ruşine.

Şi privirea i-a vorbit, ceva indescifrabil pentru cei din jur.

Mulţumesc, Doamne!”

Din somn l-a zguduit sunetul porţii dărâmate. S-a ridicat şi a strivit şi el scările, până în salonul principal. Sute de oameni se puteau vedea din apropiere până în depărtare, feţe dezamăgite, furioase şi frustrate. Egoismul regelui. Prostia celorlalţi. „Frica mea.”. Era trist. Îi părea rău. I-a văzut apropiindu-se, o armată de griuri, ochi vii şi hotărâţi. Nu s-a mişcat, nu a fugit. A acceptat moartea. O merita. A simţit-o. A zâmbit usor, cerându-şi scuze. A închis ochii.

Era fericit. I s-a îndeplinit ultima dorinţă. Poate că îşi merita moartea. Avea încredere în soţie şi copii şi spera să aibă parte de tot ce e mai bun. Nu avea regrete în legătură cu viaţa lui… A zâmbit uşor, cerându-şi scuze. A închis ochii.

-Omorâţi-i pe toţi!

Omul cu ochii gri-verzui a căzut, zâmbind.

 

Omul cu ochii albaştri a fost ridicat cu o funie, legată în jurul gâtului. A rămas fără respiraţie, zâmbind.

Anunțuri

6 responses »

  1. Gamenti Erik

    🙂 doar o singură nota poate sa obţină.Descrierea e de nota 10,păcat ca nu pot da mai mult de 5 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  2. Bravo Ana! :*
    Nota 5 :*

    Apreciază

    Răspunde
  3. Nota mea: 5!
    Mai ramane loc de alte intrebari?!…
    Descrierea este perfecta; imi place alternanta sarac-nobil: cum amandoi sunt priviti de aceeasi soarta!

    Apreciază

    Răspunde
  4. Imi place, dar nu simt sa ii dau nota 5. Acord 4.5 🙂

    Apreciază

    Răspunde
  5. Pentru o poveste cu multe descrieri (mi-a adus aminte de mine in vremurile de aur) da 4,57.

    Apreciază

    Răspunde

Ce crezi despre asta?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: